O succesiune cu elemente transfrontaliere poate ridica două întrebări diferite: instanțele cărui stat pot soluționa cauza și legea cărui stat se aplică moștenirii. În Uniunea Europeană, răspunsul pornește de la Regulamentul (UE) nr. 650/2012, aplicabil, în principal, succesiunilor persoanelor decedate la 17 august 2015 sau după această dată.
Unde se judecă succesiunea?
Ca regulă, instanțele statului membru în care defunctul avea reședința obișnuită la data decesului au competență asupra succesiunii în ansamblu, potrivit art. 4 din Regulamentul european privind succesiunile. Reședința obișnuită se stabilește pe baza circumstanțelor concrete ale vieții persoanei; domiciliul din acte sau locul unui bun nu rezolvă singur analiza. Regulamentul prevede și situații limitate de competență subsidiară și reguli speciale privind alegerea instanței.
Ce lege guvernează moștenirea?
Separat de competența instanței, art. 21 stabilește, ca regulă, aplicarea legii statului reședinței obișnuite a defunctului la data decesului. În mod excepțional, dacă toate împrejurările arată o legătură vădit mai strânsă cu alt stat, se poate aplica legea acelui stat. Regulamentul are aplicare universală: legea desemnată se poate aplica chiar dacă aparține unui stat din afara Uniunii.
Defunctul putea alege, pentru succesiunea în ansamblu, legea statului a cărui cetățenie o avea la momentul alegerii sau la data decesului. Alegerea trebuie să fie expresă într-o dispoziție pentru cauză de moarte ori să rezulte din aceasta, conform art. 22. Alegerea legii nu mută automat cauza la instanțele statului respectiv. Acordul asupra instanței este reglementat distinct de art. 5–7 și presupune condițiile prevăzute de regulament.
Ce probleme acoperă legea succesorală?
Legea stabilită potrivit regulamentului guvernează succesiunea în ansamblu și reglementează, între altele, cine poate moșteni, cotele succesorale, răspunderea pentru datoriile moștenirii și partajul. Regulamentul nu armonizează fiscalitatea, regimul matrimonial ori aspectele administrative ale succesiunii; acestea pot necesita analize separate.
Instanța, notarul și certificatul european
Regulamentul distinge între instanțe și alte autorități care instrumentează succesiuni. Hotărârile și actele notariale nu au automat aceeași calificare europeană. În cauza C-658/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că un certificat național poate constitui act autentic în sensul regulamentului dacă îndeplinește criteriile europene; calificarea depinde de atribuțiile și procedura autorității emitente.
Certificatul european de moștenitor este un instrument opțional, destinat dovedirii calității sau atribuțiilor succesorale în alt stat membru. El nu înlocuiește documentele naționale în toate situațiile. În România, cererile succesorale prevăzute de art. 118 din Codul de procedură civilă sunt de competența exclusivă a instanței ultimului domiciliu al defunctului până la ieșirea din indiviziune. În cauzele internaționale, această regulă se aplică după stabilirea competenței potrivit regulamentului european, în măsura în care instanțele române sunt competente.
Reședința obișnuită, existența unei alegeri a legii și competența autorității trebuie verificate pe actele și împrejurările fiecărui caz. Informațiile de mai sus sunt generale.
