În logica Codului de procedură penală, arestarea preventivă este o „măsură preventivă” (adică o măsură luată înainte de hotărârea definitivă, pentru a proteja desfășurarea procesului), fiind cea mai intruzivă, deoarece presupune privarea de libertate. Ea este permisă doar dacă sunt îndeplinite condițiile generale ale oricărei măsuri preventive și, suplimentar, condițiile speciale pentru arestare.
Condițiile generale sunt: să existe „probe sau indicii temeinice” din care rezultă „suspiciunea rezonabilă” că persoana a săvârșit o infracțiune, măsura să fie necesară pentru (i) buna desfășurare a procesului penal, (ii) împiedicarea sustragerii de la urmărire/judecată sau (iii) prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni, iar măsura trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației și necesară pentru scopul urmărit. În plus, nu poate fi menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
„Suspiciunea rezonabilă” nu înseamnă vinovăție dovedită (standardul de condamnare), ci existența unor probe pe baza cărora, printr-un raționament „echilibrat, firesc, lipsit de exagerări”, rezultă plauzibil că persoana a comis infracțiunea; CCR a ancorat această noțiune și în standardul CEDO (observator obiectiv).
Condițiile speciale ale arestării preventive sunt în art. 223 CPP. În esență, judecătorul poate dispune arestarea preventivă numai dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există unul dintre riscurile concrete prevăzute de art. 223 alin. (1): risc de sustragere (a fugit/s-a ascuns sau a făcut pregătiri), risc de influențare a participanților/martorilor/experților ori de alterare a probelor, risc de presiuni asupra persoanei vătămate sau risc de recidivă procesuală (suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale, a săvârșit intenționat o nouă infracțiune ori pregătește una).
Alternativ (și distinct), art. 223 alin. (2) permite arestarea pentru o listă de infracțiuni grave (sau orice infracțiune cu pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare), dacă, după evaluarea gravității, modului/circumstanțelor de comitere, anturajului, antecedentelor și altor împrejurări personale, instanța constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei „stări de pericol pentru ordinea publică”.
Există și o garanție suplimentară: dacă, în aceeași cauză, inculpatul a mai fost arestat preventiv sau în arest la domiciliu, arestarea preventivă se poate dispune din nou doar dacă au intervenit „temeiuri noi” care fac necesară privarea de libertate.
Din punct de vedere procedural (tot pe scurt, pentru neinițiați), în cursul urmăririi penale procurorul formulează o propunere motivată, iar judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen, asigură citarea/prezența inculpatului (cu excepțiile strict prevăzute), asistența juridică este obligatorie, la fel participarea procurorului; soluția se dă prin încheiere motivată. Arestarea preventivă se dispune, ca regulă, pe cel mult 30 de zile.
